Gânduri deșertate

Îmi dau seama din ce în ce mai mult cât de puține știu. Știu din ce în ce mai mult despre cât de multe nu știu nimic. Și nici măcar nu știu ceva.
Mă bucur de viață, așa cum pot, sperând că îi pot schimba cândva forma, știu însă că orice la un moment dat se sfârșește.
Pot să mă încred în faptul că exist, dar la ce bun să fudamentez totul la un adevăr trecător? Prefer, ca toți oamenii, să-mi asum adevărul propriu, să-mi fiu părtinitor. Trăiesc ghidat de reguli unice, ce de multe ori am impresia că nu-s influențate de rațiune sau întâmplări. Cuvintele astea erau în mine și-n tine înainte să le scriu.
Inteligența ne oferă argumente in plus și nimic altceva, nu e menită să descopere, la fel ca milionarii care se plâng că-s săraci, orice deștept e prost.
O poză, ca orice fractiune de secundă, e albă sau imperceptibilă în raport cu Timpul. La ce te raportezi? La ce mă raportez?
Matematică? Fizică? Logică? Istorie? Anatomie?
Mori! Traiești! Mori! Traiești! Mori! Traiești! Mori! Traiești! Deși e trist că mori, e ingrozitor să nu mori. În momentul ăsta , sau unul de mai devreme, am crezut în Dumnezeu. Și el trăiește și moare probabil. Uneori sunt, alteori nu-i.