Portret sau portret

Puteam sa pun, pentru ca am, o poza idilica cu bunica, o icoana a ei. Insa in mare masura, dupa mintea mea, asta ar fi dezumanizat-o.
Des vad si astept oamenii carora le fac poze sa atinga un fel de impasibilitate in fata mea sau a oricui. Nu vreau sa interactionez cu ei, vor avea o legatura numai cu cadrul, cu ce e in jurul lor si nu vad. Pentru ca sunt captivi intre forme ce nu le apartin, singura lor posesie reala e propriul suflet.
Suflet pe care aici bunica il contempla, in care se reflecta, care i se umbreste pe perete gata sa paraseasca incertitudinea vietii, inconjurand un corp prea mic sa-l mai incapa.
Sufletul ne e trecut prin trecut, exista intr-o realitate pe care nu o putem intelege si la care nu avem raspuns, va fi in viitorul nostru cel fara de constienta, nu va mai avea dragoste sau amintiri, tot ce putem defini acum ca viata sunt numai transformari ale lui, neechivalente logicii posibile, dar valide intr-un sistem nou, cosmic sau dumnezeiesc.
Eternitatea exista in aceasi masura cu nimicul, macar pentru simplul motiv ca le putem rosti ca cuvinte. Vom fi inexistenta, insa vom fi.

Nici măcar nu mă întreb

Normal că o dată ce spun că nu ma interesează ceva înseamnă că mă interesează totuși într-atît cît să spun că nu mă interesează. Ceva totuși mă interesează atît de puțin încît să fie aproape ca și cum nu m-ar interesa deloc.
Temele mele actuale de gîndire sunt destul de multe. Ceea ce mă bucură în speranța că mă vor deștepta într-o măsură. Iar ca aspect negativ în multitudinea de gînduri, nu disting ceva clar, în afară poate de o oboseală fizică. Drumul îmi pare neclintit, deciziile chiar și severe mă ajută. Pot spune fără să mint deloc că îmi place să-mi trăiesc viața, chiar dacă aș putea-o trăi mai simplu sau mai bine. Cum pot să elimin alternative?
In poza asta e David seara, înainte să se culce, după ce a făcut cîteva desene.

Și în poza asta e Smaranda, cînd m-a trezit dimineață.

Iar totdeauna

M-am gandit la fotografie de multa vreme incoace ca la o meteahna trecuta. Enervat de limitari de toate felurile... tehnice, ideologice, functionale sau psihologice, m-am inversunat o vreme, la fel ca o domnisoara sa nu mai fotografiez... sa nu mai fac poze. Ceea ce mi-a si reusit in mare masura.
Dupa acest plan de succes numit inchiderea in sine, vazind ca evolutia nu mai se exista, ci seamana relativ cu sexul la batranete, am reinceput usurel, sa imi impun niste directive functionale. Mi-am montat asadar o tabla noua si curata in creier, pe care imi scriu cu liniuta de la capat lucruri pe care trebuie sa le fac. Si cum imi place sa ascult de mine si sa ma tin mortis de niste piloni de genul "incepand de luna asta fac minim 500 de poze pe luna" ce au rol arhitectonic in constructia mea spirituala, iata-ma doamnelor si domnilor (multumesc publicului, sunteti minunati, fara voi as fi si sunt tot eu) proaspat iesit dintr-un alt ou.

Si cand se poate, cum se poate, precar, primitiv sau hilar, cu chef sau fara, mai scriu in aceasi nota extremist de personala, cate ceva despre o poza sau alta. Alta, asta de mai sus, e facuta la Breaza, pe terasa, pe vremea cand stateam cu varu' Dragos la un pahar de vin si pozam stele, incarcand fara succes sa dam o formula stricta a pozatului de stele, formula ce va putea fi aplicata simplu de oricine in orice punct de pe terra ce se afla intre paralela de 30 si cea de 60 de grade.

Prietenii, fotografie

Mi-a spus un prieten (Dragos) odata, ultima data cand am vorbit cu el, ca n-am nevoie sa fac fotografii, nu-mi trebuie, daca am ajuns undeva o sa tin minte locurile fara sa trebuiasca sa ma uit la o poza. Asta pentru ca trebuia sa ma certe neaparat, nu pentru ca i-ar fi fost frica ca o sa-l depasesc la numarul de poze - el facand mult mai multe ca mine.
Dupa ce m-am apucat de fotografie, o buna parte a prietenilor mei au cochetat cu ideea de fotograf, si-au luat aparate, pe care le tin cu maiestrie pe dulap sau in biblioteca. Si totusi, cand vorbim despre fotografie, suntem egali, doar ca eu am niste obiective ceva mai bune ca ei.
Alt prieten (Cosmin), dupa ce am facut poze la botezul fetei lui, in loc de multumesc m-a intrebat daca "a iesit ceva de pozele alea". El fiind inginer, cu aparat foto, avand deci singura meserie de pe planeta.
Un prieten (Bogdan) a intrat la o facultate de fotografie in Londra, prezentand la examen un portofoliu facut din fotografiile mele ca fiind ale lui. In prezent nu ne vorbim, e nedemn pentru el sa isi ceara scuze pentru indiferenta cu care m-a tratat.
Pot spune inca multe altele, poate la prima vedere neinsemnate, despre oamenii de langa mine. Fara sa aiba mereu legatura cu fotografia, aici am gasit numai cateva intamplari care au un fond comun. Greu de inteles ce cred, atata timp cand contextul intamplarilor nu va e cunoscut si e greu de scris onest fara sa limitez compozitia textului - ce-ar putea usor sa ia dimensiunile unui roman fluviu.
Sunt multe lucruri spuse si facute de prieteni care m-au facut sa ma departez de ei, mai ales in ultima vreme, in ultimii 10 ani. M-am suspectat la un moment dat ca-s exigent, ingamfat sau arogant si am stabilit ca sunt din toate. Insa asta tot nu impaca lucrurile, din motive evidente oricui crede in prietenie.
Iar norocul meu e ca.. am invatat in decursul timpului sa-mi dozez sentimentele, sa le validez de repere reale. Nu bat mingea la perete, nu ma excit la gandul ca-s prietenul cuiva. Ca sa-ti fiu prieten ma astept sa-mi fii prieten, sa stii ca exist, sa nu fii in competitie cu mine, sa nu ma consideri inferior. Sa nu ma minti, sa nu te schimbi, sa nu-ti asumi dreptatea, sa nu incerci sa ma faci sa vad lucrurile ca tine. Pentru ca sunt capabil sa incui definitiv parti din prietenia noastra ce nu vor mai invia.
Am inceput candva, noi doi, trei, zece. Am evoluat, am devenit prieteni. Mai departe putem sa ne pastram relatia sau sa redevenim indiferenti.
...ciudat acum sa scriu asta, stiind ca doar unul sau doi dintre prietenii mei o sa citeasca vreodata textul. Cei la care nu m-am referit. Cei care nu au fugit, care nu-s speriati de mine, care nu ma vor impotriva sau dedesubtul lor. Sunt cei care stiu ca sunt eu insumi, nemasurat cu posibili similari. Cei care stiu ca sunt sigur ca imi traiesc unica viata.

As vrea sa va provoc acum mai prieteni sa va puneti in balanta cu fotografia. Nu cu una anume de pe strada, ci cu fotografia mea, cea dinauntrul meu.E prietena mea care nu-mi greseste, ci numai eu ii gresesc ei. Nu se supara pe mine, numai eu pe ea, nu ma critica - ba mai mult ma face pe mine sa ma critic. Nu ma vede limitat, desi eu o vad pe ea de multe ori. Poate fi prietena oricui si uneori sunt gelos cand nu pot sa-i ofer la fel de multe ca altul. Si iaca ne iubim, nu ne intoarcem spatele, ma rabda, imi suporta toanele.
As vrea sa fiu si eu atat de impartial cu voi, cum e fotografia cu mine, dar nu pot, sunt deosebit de ea: sunt viu, iar prezenta mea pe pamant e limitata printre altele si de timp.

Si un PS pentru cei care cred ca ceva din poza asta e desenat in Photoshop: Nu e domne nimic! Si daca tot credeti asta sunteti niste idioti.