La inceput, pentru mine conta un singur lucru in afara de expunere: sa am obiectul-subiect exact intr-un punct din treimea de aur. Atat! Pe parcurs, punctelor alora li s-au mai alaturat cateva linii, rigiditatea compozitiei a inceput sa se inmoaie, sa se armonizeze un pic, atat cat sa-mi pot permite sa indrept aparatul spre subiecte proprii, cele pe care vreau sa le fotografiez, nu cele pe care pot, sau mi-ar fi simplu sa le fotografiez.
Spunea Adams, legat de compozitie, ca fotografii trebuie sa puna ordine in haos, sa se descurce cu ce li se da (in fata ochilor), spre deosebire de pictori - care-si pot imagina ce vor intr-un tablou. Mie unu, mi-e mai simplu sa ma descurc cu ce vad; oricata imaginatie as avea, mi-e bine ca sunt nevoit sa raman cu un picior, o mana sau un deget in concret - pe pamant (ai baltoaca aia si atat! Fa-i ceva!) + ca pe o panza, cu pensula, as ajunge sa fac schite decente in acelasi timp cat mi-ar lua sa ajung sa joc fotbal la real madrid.
Mi se intampla uneori sa ma uit la o scena, iar din momentul in care iau aparatul in mana, pana il ridic la ochi, compozitia sa se asambleze ca un puzzle; oamenii se duc unde le e locul, liniile ii conduc, ii incadreaza sau protejeaza, pe o scena goala, apare o silueta de caine si o umbra de om, timisi de la depozitul de recuzita. Ma intereseaza acum proportiile, balansul imaginii, stiu care-i subiectul, ii caut un fundal potrivit... ah, cand ma uit la o fotografie a lui Brandt, ma simt ca atunci cand privesc cerul de la Breaza. Daca sunt asa mic, dar inca evoluez, nu poate sa fie decat frumos, nu?!
Sunt mult mai multe fotografii pe care nu le fac, decat cele pe care le fac. In lipsa de timp sunt si ele bune totusi... ca exercitiu teoretic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu